Studioul „Sahia", infiintat in anii '50, avea, initial, drept scop principal producerea Jurnalului de actualitati: cea mai importanta sursa de memorie vizuala a evenimentelor epocii, intr-o perioada in care, in România, televiziunea nu avea inca mare lucru de spus. Jurnalul se difuza in completarea filmelor artistice la cinematograf, asa cum s-a intimplat, in toata epoca ceausista, si cu celelalte documentare.
Sigur, ca, in vremea respectiva, scopul informativ coincidea, in mare masura, cu cel de propaganda: evenimentele epocii erau politizate. „Odata ce Dej sau Ceausescu se vedea in fiecare saptamina, de ce sa nu-i mai lasam (pe angajatii de la „Sahia" - n.r.) sa faca si altceva..", sintetizeaza Doru Segal, unul dintre cei mai vechi, dar si mai talentati operatori ai studioului, ratiunea acestuia de functionare.
„Odata ce sectia de protocol functiona, si marile filme politice mergeau inainte, reflectind congresele si manifestarile de 23 august, restul puteam «zburda» oarecum in voie. Am avut noroc de un director, Aristid Moldovan, si de un secretar de partid, Virgil Calotescu, care gindeau asa: ei faceau politica si noi puteam avea o viata mai buna", continua dl Segal. „A avea o viata mai buna" nu insemna, nicidecum, sa nu te supui cenzurii, ci sa fii liber sa evadezi in alte genuri de documentare decit cele politice: „Multi regizori buni, care visau sa faca filme sociale, s-au refugiat in cele de arta sau de istorie. Noi am facut filme despre copii". „Noi" o include si pe sotia sa, Paula Segal, regizoare, tot la „Sahia", alaturi de care dl Segal a format una din echipele celebre ale studioului. Nici filmele despre copii nu te scuteau de cenzura: de pilda, in primul film al lui Doru Segal, Marile emotii mici, despre o gradinita, cenzura i-a reprosat ca unei fetite de 4 ani i se vad chilotii.
Acest tip de necazuri se inscriu insa in categoria celor minore. Existau situatii in care filmele erau chiar oprite: asa s-a intimplat cu un film al lui Mirel Iliesiu, unul dintre cei mai buni regizori de film documentar, cistigator al unei Palme D'Or pentru Cintecele Renasterii; un alt film al sau, unde exista o scena in care membrii corului Madrigal se tavaleau in noroi, imbracati in pinza de sac, la Vulcanii noroiosi, drept ilustrare a unui cintec ritual care chema ploaia, a fost interzis, ba chiar i s-au imputat costurile. Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, i-a reprosat ca nu este un film românesc, ci unul „biblic".
„In contextul de atunci, multi regizori si-au gasit domenii de evadare, renuntind la oglindirea vietii sociale propriu-zise. Au mai fost regizori care au incercat - Alexandru Boiangiu, Florica Holban, Felicia Cernaianu. Exista si sectiunea «Letopiset», care filma diverse lucruri din realitate, dar in special sedinte, nici aici nu aveai voie orice", isi amintesc Paula si Doru Segal. De pilda, Sergiu Huzum si Paul Constantinescu, trimisi sa faca un film despre minerii din Hunedoara, au descoperit un cartier, Catanga, in care muncitorii traiau in conditii ingrozitoare. Evident ca filmul a fost interzis.
Laurentiu Damian, regizor, profesor la Universitatea de Teatru si Film si director al Editurii Video, isi aminteste cum generatia din care el face parte, sosita la „Sahia" in 1980, a incercat sa faca filme mai implicate, intr-o formula noua: „Aveam elemente de realitate, dar mijloacele cinematografice erau elaborate ca intr-o structura de lungmetraj. Am anticipat, in 1980, fara sa avem informatii, docudrama. Ne interesa ca interviul sa fie adevarat, subiectul - social, dar mijloacele cinematografice - ca intr-o structura de lungmetraj. Campionul era Ovidiu Bose Pastina".
Astfel s-a conturat o intreaga generatie, din care, pe linga Ovidiu Bose Pastina, Laurentiu Damian insusi, fac parte Adrian Sirbu, Teresa Barta, Copel Moscu, Sabina Pop... Era vorba de „productii protestatare pentru perioada aceea, adevarate, sincere", care - continua Laurentiu Damian - „i-au trezit" si pe o parte din maestrii documentarului, care au facut o serie de filme in acelasi spirit: „A inceput odiseea unei experiente irepetabile, in care oamenii maturi, marii artisti ai studioului, Mirel Iliesiu, Slavomir Popovici, Titus Mezaros, Paula si Doru Segal, Florica si Paul Holban, Alexandru Boiangiu se uitau la noi cu un aer de bucurie si curiozitate".
Concluzia lui Laurentiu Damian despre generatia lui nu este, in final, una foarte optimista: „ramine o generatie frumoasa, exuberanta, dar care nu a facut mai mult de 3-4 filme in 10 ani". A trecut si generatia marilor maestri, a trecut si generatia optzecistilor novatori.
Dupa Revolutie, Studioul „Sahia" a mai supravietuit un timp, in cele doua sedii ale sale (cel din Calderon si din Aviatorilor) si s-au mai produs filme. in momentul de fata, sediul din Calderon este inchiriat Universitatii Media si Colegiului Pro, iar cel din Aviatorilor inca mai functioneaza, sub forma unui studio de productie.
Din dialogul cu actualul sau director, Marius Iurascu, absolvent de regie de film TV si membru PD, aflam ca interesele autoritatilor se indreapta, in momentul de fata, mai curind asupra sediilor si terenurilor studioului, decit asupra obiectului sau de activitate. Marius Iurascu considera ca ar putea face studioul sa renasca, ca producator de filmulete pentru televiziune pe suport video: „in doi ani am facut 12 filme, mai sintem in productie cu inca vreo doua, si am virat spre televiziune, unde am inceput emisiuni.
