Director de imagine al unui documentar despre Abdul Qadir, fost vicepresedinte al Afganistanului, Vlad Petri povesteste pentru Cotidianul despre experienta filmarilor la adapostul unui Kalasnikov.
Împreuna cu regizoarea Madalina Rosca si cu Demir Yanev, producator bulgar, Vlad Petri, la rândul sau regizor si fotograf, a calatorit la Kabul si la Gealalabad, pe urmele lui Adbul Qadir, caruia îi este dedicat documentarul cu titlul de lucru "Life is Black and White". Fost lider al Aliantei de Nord a Afganistanului, în 2002 a fost desemnat de catre Karzai vicepresedinte al tarii, însa în prima zi a numirii în functie, Qadir a fost asasinat, alaturi de cumnatul sau, printr-un atac-surpriza.
"Primul contact cu Afganistanul a fost, de fapt, în aeroportul din Istanbul, unde am vazut niste oameni chinuiti, desculti, foarte tineri, legati doi câte doi cu catuse. M-am gândit imediat ca sunt cetateni afgani si, într-adevar, am avut placerea sa calatorim cu ei în acelasi avion. Erau refugiati, care ar fi facut orice ca sa scape de Afganistan, dar fusesera prinsi, iar acum se întorceau, foarte tristi si amarâti, cu câte o punga în mâna, desculti. De obicei, acesti tineri îsi vând tot si platesc o calauza care sa-i scoata din Afganistan, gata sa munceasca orice pentru a scapa de razboi, dar guvernele îi trimit înapoi," îsi aminteste Vlad Petri, care a mai colaborat cu producatorul Demir Yanev si la alte proiecte legate de lumea araba.
Prima întâlnire cu Afganistanul a avut loc în perioada de preproductie a documentarului, cele doua destinatii de pe harta filmului fiind Gealalabad, unde s-a nascut Adbul Qadir - cunoscut, de asemenea, pentru activitatile sale legate de comertul cu opium - si unde familia acestuia locuieste în continuare, si Kabul, unde fostul lider afgan a fost asasinat.
"Am vrut sa mergem fara idei preconcepute, asa ca nu am stat sa ma documentez prea mult înainte, ca sa pot vedea cum stau lucrurile brut", spune Petri, pentru care cea mai buna solutie de captare a atmosferei desprinse din lumi arhaice a fost sa lase, pe cât posibil, tinând cont de contextul politic si social cel putin delicat din Afganistan, camera sa înregistreze. "A fost foarte ciudat pentru ca în toata calatoria te simteai în siguranta doar în masina, care avea geamuri fumurii si oglinzile acoperite, astfel încât, teoretic, nu te vedeau cei din afara. În momentul în care ieseam, era foarte complicat sa filmam. În Gealalabad am iesit în piata, voiam sa luam niste cadre de atmosfera, si era foarte riscant, chiar daca îl aveam pe omul cu Kalasnikovul, care ne pazea tot timpul", explica Vlad Petri, care, pe lânga proiecte în calitate de regizor, este si fotograf.
Cei trei membri ai echipei propriu-zise - regizor, producator si director de imagine - au fost permanent însotiti de un sofer, de un barbat cu Kalasnikov, un fel de înger pazitor obligatoriu al carui loc era în remorca masinii, si de un translator, care, desi lucrase doi ani pentru NATO, renuntase la aceste colaborari în urma unor scrisori de amenintare primite din partea talibanilor.
"Familia fostului vicepresedinte ne-a primit extrem de bine, nu numai în ceea ce priveste cazarea, masa si traseele, dar ei ne-au asigurat transportul, paza si ne-au gasit translator. Ca european, pe strada esti asimilat automat americanilor, iar oamenii nu mai au de mult încredere în americani. E foarte important sa ai pe cineva care sa te pazeasca. De pilda, daca treci în Pakistan, exista o zona care se numeste Zona Federala a Triburilor, unde sunt Pushtuni, dar care nu asculta de guvernul pakistanez si care au propriile legi federale. Si acolo, daca vrei sa treci, trebuie sa platesti pe cineva cu Kalasnikov, pentru ca nu poti altfel," explica Petri câteva dintre regulile jocului local.
"La un moment dat am avut o întâlnire cu un grup Kuci, popor nomad, care ne-a povestit despre personajul nostru si, în timp ce vorbeam, am ridicat camera spre tavan, unde am vazut o vrabie prinsa într-un ventilator-candelabru. Asta mi s-a parut o imagine foarte buna despre Afganistan si despre protagonistul documentarului nostru, prins între mai multe tabere", concluzioneaza Vlad Petri, de asemenea director de imagine al documentarului "Wayfarers", regizat de Jelena Modric în 2007.
Pe lânga filmarile facute la Kabul si la Jalalabad, cu membri ai familiei lui Qadir si altii care l-au cunoscut, echipa documentarului a mai fost si la Arhiva de Filme din Kabul, care urma sa le puna la dispozitie materiale - si care si-a protejat în trecut resursele în fata talibanilor, zidind pur si simplu usa care ducea la arhive. "Acolo am vazut si niste documentare despre sportul national al Afganistanului, Buskashi. Este un joc extrem de dur, în care sunt niste calareti care joaca un fel de rugby cu un animal. Animalul, de regula vitel, se omoara, se tine în apa cu sare ca sa devina greu, dupa care calaretii trag de el, luptându-se, câstigator fiind cel care duce vitelul sau parte din el într-un anumit punct", explica Vlad Petri.
"Desi filmul este despre un barbat, o perspectiva din partea unei femei ar fi fost foarte buna", este de parere directorul de imagine, dar, din pacate, cultura locului nu permite acest lucru. "Nu vezi femei pe strada, ele au o lume a lor, se ocupa de copii, cresc flori sau papagali, iar barbatii nu au acces la aceasta lume. De altfel, se si zice ca sunt trei sexe în Afganistam, barbat, femeie si femeie straina," spune Vlad Petri.
