Realizatoarea mexicana premiata cu Trofeul TIFF pentru "Shakespeare colt cu Victor Hugo", singurul documentar din competitie, vorbeste pentru Cotidianul despre cum se face un film în familie, ce înseamna succesul neasteptat si ce i-a placut la Cluj.
La 25 de ani, mexicana Yulene Olaizola e uluita de propriul succes.
Cum ti-a venit ideea sa faci filmul acesta?
A durat destul de mult pâna l-am facut, dar ideea o aveam de mult timp, cam de pe la 13 ani. Am stiut de povestea asta de când eram mica si îmi dadeam seama ca trebuia s-o exploatez într-o forma sau alta. Asa ca, atunci când am intrat la scoala de film, mi-era deja clar ca urma sa abordez subiectul asta. În anul 4 se face film documentar si, la sfârsitul cursului, trebuie sa vii cu un proiect propriu.
Si cum te-ai documentat?
Când m-am hotarât sa fac filmul, primul lucru pe care l-am facut a fost sa aplic pentru o bursa oferita de guvernul mexican pentru diferite discipline artistice.
Asta înseamna ca îti dau ei bani ca sa te documentezi, timp de un an, si sa-ti dezvolti proiectul. Am început sa caut informatii despre acest barbat, Jorge, în casa bunicii mele, iar din afara am cautat prin articolele din ziare, încercând sa rezum toate datele acestea de ancheta de politie într-o forma mai concreta.
Politia te-a ajutat cu informatii?
Am încercat sa mai aflu câte ceva de prin arhivele politiei, însa, din pacate, în Mexic, politistii nu prea tin la ordine în propriile hârtii, asa ca n-am gasit mare lucru despre ancheta întreprinsa de ei. Asa ca urmatorul pas a fost sa caut oameni care sa-l fi cunoscut pe Jorge, ceea ce a fost destul de greu. Aveam senzatia ca barbatul asta era înconjurat de un mister absolut: nimeni nu stia de unde venise, daca avea familie.
Si ce-a urmat dupa documentare?
Mi-am prezentat proiectul la facultate si am început filmarile cu o echipa formata din colegii de scoala, cel putin pentru partea de început, pâna am avut primul montaj. Apoi, fiindca nu aveam bani, am cautat finantare pentru postproductie la Festivalul de Film Documentar de la Amsterdam - acolo se dau bani pentru finalizarea filmelor realizate în tari din Lumea a Treia. Cu banii aceia am reusit sa depasesc nivelul de proiect pentru facultate si sa fac filmul asa cum l-ai vazut.
Cât te-a costat, pâna la urma, acest film?
Pai, sa zicem ca s-au cheltuit cu filmarile 600 de dolari. Acesta era bugetul de productie, mai mult n-aveam de unde lua si nici nu cred ca era nevoie de o suma uriasa. De la Amsterdam am primit 13.000 de euro, care au acoperit partea de postproductie pâna la trecerea de pe HDD, iar apoi Festivalul din Ciudad de Mexico mi-a mai pus la dispozitie, gratuit, accesul la laborator ca sa pot trece filmul pe pelicula de 35 mm. Deci partea asta nu m-a costat nimic, laboratoarele au fost nevoite sa ma ajute si oricum facultatea are infrastructura necesara pentru procesarea sunetului sau a imaginii.
Si bunica ta ce-a spus despre proiect, atunci când te pregateai sa faci filmul?
De fapt, sa stii ca nici nu-mi mai aduc aminte daca i-am propus vreodata, la modul formal, sa apara în film. Mai degraba am lucrat într-un mod mult mai simplu, i-am zis ca era un proiect pentru scoala si ca trebuia sa ma ajute. Nici ea nu s-a comportat ca si cum am fi facut un film, a fost cât se poate de naturala în fata camerei. În orice caz, bunica mea a fost actrita de teatru în tinerete, de aici si capacitatea ei de a vorbi cu lejeritate la filmari.
Iar dupa ce-a vazut filmul, care a fost reactia ei?
E mai ciudat. În timpul filmarilor nu s-a aratat niciodata prea convinsa de proiect. Ma certa tot timpul, îmi zicea ca n-o sa-mi iasa bine. Pe de alta parte, la filmarile din casa bunicii n-am fost decât doi oameni: eu si prietenul meu, Ruben Imaz, care e si el tot regizor. Faceam cu schimbul: unul cu camera, celalalt cu microfonul, ca sa pastram intimitatea casei si ca sa n-o facem pe bunica sa se simta coplesita. Cum Ruben facuse deja un film cu care i-a mers destul de bine, el reprezenta un fel de garant pentru bunica. Filmul l-a vazut prima data în Ciudad de Mexico, i-a placut, cred, fiindca bunica oricum nu e o persoana care sa te doboare cu laudele.
Dar succesul pe care l-a avut filmul tau, în toate festivalurile în care a fost prezentat, nu a contat deloc pentru bunica ta?
Ceva-ceva a contat, însa asta tot n-a facut-o sa recunoasca în fata mea. N-are cum sa nu conteze, pentru ca a provocat schimbari în viata ei: o suna multa lume, în fiecare zi, sa-i spuna ca a mai citit un articol despre film sau ca a mai aparut un reportaj. Odata au venit acasa la ea niste argentinieni, care vazusera filmul la Buenos Aires, si voiau sa afle mai multe despre povestea lui Jorge. Oricum, bunica tot nu crede ca proiectul asta e un film adevarat: documentarul, pentru ea, nu e un film.
Si asta ti-a spus-o direct sau cum?
Cam da. Acum, de exemplu, când am început sa ma gândesc ce-o sa fac în continuare, ea e singura din familie care ma trage de mâneca: mai asteapta, înca nu esti destul de coapta, trebuie sa te apuci sa lucrezi în televiziune, sa cunosti regizori importanti ca sa înveti de la ei, ca pâna acum tot n-ai facut un film pe bune... (râde).
"Shakespeare colt cu Victor Hugo" e, în orice caz, un documentar cât se poate de special. Cum te-ai hotarât sa introduci nota puternica de suspans într-un asemenea film?
E un documentar, însa mi se pare ca, din punctul de vedere al structurii si al relatarii povestii, ia mai degraba un curs afectiv decât unul obiectiv, clasic, ca în orice documentar. De aici si nevoia de a transmite spectatorului suspansul investigatiei.
Tu îti mai aduce aminte de Jorge de când erai mica?
Am ramas cu doua imagini pe care mi le amintesc perfect: una când ne-a facut poze, mie si fratilor mei, pe care le-a folosit ca sa picteze pe urma. Îmi aduc aminte ca ne cam fugarea prin casa, fiindca eram mici si ne era rusine sa stam la pozat. În a doua imagine îmi amintesc de o zi când eu si sora mea ne-am apucat sa cântam cu el, care venea cu chitara. Sunt doar doua crâmpeie de memorie, care îmi provoaca o senzatie absoluta de normalitate, de firesc.
Vrei sa spui ca ai si tu îndoielile tale ca Jorge ar fi fost un ucigas în serie?
Categoric. Mai ales pentru ca, dupa toata documentarea pe care a trebuit s-o fac pentru filmul asta, n-am gasit nimic care sa-l inculpe: nici în presa, nici în arhivele politiei. N-am vrut sa transmit si opinia mea în film, pentru ca nu-si avea locul în povestea bunicii mele. Ea e o persoana cu o imaginatie foarte bogata si, din moment ce relateaza totul cu atâta siguranta de sine, nu poti sa nu observi anumite contradictii în ceea ce spune. Uite un exemplu: ea crede ca Jorge a scapat de politie pentru ca era foarte sprinten si folosea tenisi. Pentru ea e ca si cum tenisii i-ar fi dat nu stiu ce puteri iesite din comun... (râde).
Si cum te-ai hotarât sa închegi povestea asta în jurul casei bunicii tale? Dupa toate cadrele descriptive, casa devine un alt personaj din film.
Casa bunicii mele mi s-a parut dintotdeauna un loc neobisnuit si foarte interesant. Ideea era sa prezint casa, pornind din camera ei, si apoi, treptat, sa structurez interviurile în asa fel încât sa descoperim casa în acelasi timp cu povestea lui Jorge. Pe bunica abordarea asta o cam enerva, ma certa tot timpul, reprosându-mi ca prezentam mai mult casa, ca si cum ar fi fost nucleul povestii. Însa casa e un personaj extrem de important, care se si regaseste, de altfel, în titlul filmului: Shakespeare colt cu Victor Hugo.
Si ce idee ti-ai facut despre TIFF, dupa zilele petrecute la Cluj?
Adevarul e ca eu una nu stiam nimic despre festival, nici daca era mare sau mic. L-am cunoscut pe Cornel Porumboiu la festivalul din Buenos Aires, i-am dat atunci un DVD cu filmul meu, i-a placut, presupun ca i l-a dat lui Mihai Chirilov si ulterior am fost contactata ca sa particip în competitie. Am fost însa impresionata de nivelul TIFF-ului, de numarul enorm de invitati, te plimbi prin centru si ai senzatia ca tot suflul orasului e concentrat asupra festivalului zilele acestea.
