Festivalul „Anonimul" s-a încheiat dupa o saptamâna de proiectii si muzici bune în Delta. Testul primului an de vot exclusiv al spectatorilor a dat însa rezultate împartite: presupunerile mele privind publicul au fost hazardate si obisnuitele artificii pe fondul „Allegriei" au avut un gust amar la a sasea editie a ,,Anonimului''.
La categoria Lungmetraj, alesul publicului a fost, dupa o lupta corp la corp cu „Tulpan", care s-a prelungit pe ultima ora de votare, „Cealalta Irina". Altfel spus, delicatesa kazaha a pierdut în fata ghiveciului românesc.
Desi a fost catalogat de selectorul festivalului Ludmila Cvikova drept „sensibil", publicul ,,Anonimului'' din acest an a demonstrat intentii bune (adica disponibilitatea de a sta la ore târzii, dar si un patriotism prost înteles) si lipsa de experienta filmica.
Asta e, e foarte tânar si e loc de crescut. Si totusi, nu ma pot abtine sa nu ma gândesc ca avem filme mai bune decât meritam - noul val -, iar „Cealalta Irina" (contraexemplul, un lungmetraj mediocru prin excelenta) nu demonstreaza decât absenta discernamântului, mai ales la un public de festival de vreo 3.500 de suflete. Oricum, daca e sa-l credem pe autorul „Celeilalte Irina", filmul sau nu a gasit un public mai bun decât cel de la ,,Anonimul''; ramâne de vazut cum se va descurca la box office. Dar trebuie sa contrazic afirmatia Irinei-Margareta Nistor: nu, motanul Obama nu a purtat noroc ,,Anonimului'', cel putin nu la lungmetraj.
Aplauzele au întâmpinat „Cealalta Irina" la proiectiile din Delta, ceea ce m-a facut sa-mi dau seama ca m-am grabit sa cred în maturizarea spectatorilor. Filmul e bazat pe un caz real insuficient digerat: un sot are de elucidat circumstantele dubioase în care nevasta, plecata sa lucreze la Cairo, i se întoarce acasa într-un sicriu.
Tot filmul e pe umerii lui Andi Vasluianu, însa, desi el se achita de sarcina - ceea ce fac si Dragos Bucur, si Vlad Ivanov, si Dana Dogaru, nu acelasi lucru se poate spune despre titulara rolului principal feminin, careia dintr-o femeie ambigua îi iese o gâsca pertinenta -, pelicula scârtâie si din scenariu, si din regie si din (surprinzator pentru Vivi Dragan Vasile) imagine. Personajele n-au nici contururi clare, iar spatiul de manevra le lipseste actorilor.
O fi drama reala, dar la Gruzniczki e atât de anemica încât te-ai uita cu mai multa însufletire la un eventual documentar care ar stagna la stadiul descriptiv, fiindca la „Cealalta Irina" sutura nu exista. Explicatia cea mai la îndemâna e principiul dominoului: Irina Jianu e o arivista banala, sotul, un fraier, familia - of!, la capitolul asta ti-ai pierdut de ceva vreme interesul; povestea de dragoste e plauzibila doar prin informatiile pe care le capeti din off, nu si când o vezi pe ecran. Poate portretul birocratiei românesti sa mai traga „Cealalta Irina" la suprafata, dar si el e edulcorat cu brio.
E pur si simplu o poveste cu amor, crima, adulter, conspiratie, fresca sociala la o adica, însa nici unul din aceste elemente nu e suficient de apasat sau de îndelung tratat ca sa faca vreo impresie. Lungmetrajul pare un extemporal pe care un elev neglijent l-a predat dupa ce a scris ce i-a trecut prin cap si n-a mai aruncat vreo privire pe text.
Pe de alta parte, cel mai bun lungmetraj de la „Anonimul" a fost, de departe, „Tulpan", regizat de Serghei Dvortsevoy.
În timpul proiectiei mi-a trecut prin cap ca nu ma asteptam ca salvarea filmica sa vina din partea unei pelicule în care respiratia gura la gura aplicata unui miel de-abia nascut care mai e învelit în placenta si legat de cordonul ombilical joaca un rol decisiv, dar asa au stat lucrurile. Oierii care locuiesc în iurtele din Kazahstan, alcatuind o comunitate infinitezimala si nomada, sunt focusul lungmetrajului: Askhat locuieste cu familia surorii lui, al carei sot îl umileste de câte ori are ocazia, si vrea propria turma, dar n-o va capata decât daca are nevasta, iar petitul nu merge tocmai bine din cauza penuriei de candidate.
Selectorul Ludmila Cvikova spunea ca e vorba de un film la granita dintre documentar si fictiune, dar, din cuvintele actorului din rolul principal (de fapt, student la regie) Askhat Kuchencherekov, deduci ca o astfel de afirmatie aduce a eufemism. De fapt, pelicula a fost realizata de-a lungul a patru ani, pornindu-se de la doua secvente cruciale filmate din prima, iar apoi povestea a fost însailata din mers; nota bene, parcursul a fost lung, secventele gândite si rasgândite, dar unele cusaturi se mai disting.
„Tulpan" e filmat exclusiv în stepa, la 500 de kilometri departare de orice localitate - echipa a locuit într-un hotel improvizat, care a fost distrus în „post-productie" -, cu trei actori profesionisti, iar în rest, amatori care însa nu si-au jucat propriile roluri. Seamana cu „Nunta lui Tuya", dar are propriul ritm: daca-l lasi sa respire, livreaza si ceva rom-com, o portie de tristete, o felie de viata, dar una care sa nu reprezinte vreo scuza de film, ci, dimpotriva, împachetata dupa standarde cinematografice rezonabile.
Vesti ceva mai bune dinspre partea scurtmetrajelor. „Shame", de Hasan Gunduz, pleaca acasa - pe drept si pe bune, de data asta - cu trofeul Ovidiu Bose Pastina; povestea peliculei de sase minute porneste de la cazul real al sinuciderii obligate a câtorva femei banuite de adulter dintr-un sat din Turcia.
