S-au scurs noua zile de Cannes, au mai ramas de vazut patru din 20 de lungmetraje si favoritul în toata puterea cuvântului refuza sa se arate.
Ultima pelicula ale carei sanse de a lua Palme d'Or înfloresc pe zi ce trece este „Das weiße Band" de Michael Haneke.
Filmul alb-negru realizeaza un portret al starii extrem de incipiente a nazismului prin intermediul unei fresce familiale: copii la scoala, copii carora li se imputa maturitatea, copii asupriti de parinti si tratati cu atât mai aspru cu cât evenimente stranii încep sa aiba loc si un vinovat trebuie gasit; totul petrecându-se în anul 1913, Germania rurala.
Un alt argument în favoarea sanselor lui Haneke la trofeul suprem al Croazetei: client fidel al Cannes-ului din '97 încoace, a participat frecvent în Competitie si a luat toate premiile posibile mai putin Palme d'Or.
Dintre numele mari care pareau ca vor anima Competitia, putine au ramas în picioare; iar Lars von Trier, cu tot cu „Antichristul" sau, a cazut primul. Jane Campion participa cu o pelicula prea frumusica, prea lirica si prea departe de realitate pentru Competitie. Publicatia „Screen" punea „Un prophéte" de Jacques Audiard pe primul loc în top (3.4 puncte), dar ce sa-i faci, presedinta juriului din acest an si câstigatorul Palme d'Or din 2008 sunt ambii „hexagonezi" si un alt francez câstigator n-ar da bine la CV-ul festivalului.
Însa într-adevar, pelicula lui Audiard, un bildungsroman paradoxal din cauza plasamentului în închisoare (vorba regizorului, „personajul meu înfloreste într-un mediu care pe multi îi costa gâtul"), reprezinta creme de la creme într-o competitie extrem de inegala, vezi dezastrul „Kinatay", de acelasi Brillante Mendoza, care anul trecut discredita configuratia festivalului cu „Sebis".
Pe locul doi, „Screen" îl asaza pe Almodóvar (foto), al carui „Los abrazos rotos" a fost notat cu 3.2 puncte; însa receptarea jurnalistilor a fost ceva mai moderata, fiind vorba de un Almodóvar „fara prea mult sânge în instalatie".
