Pe covorul rosu al Festivalului de la Cannes vor pasi, alaturi de Radu Mihaileanu, si scenografii Cristian Niculescu si Viorica Petrovici, singurii români care au facut parte din echipa filmului "La sourçe des femmes" aflat în competitia oficiala.
Acolo, pe Croazeta, ei vor vedea pentru prima data aceasta pelicula la care au lucrat anul trecut, în Maroc. Cristian Niculescu este autorul decorurilor, iar Viorica Petrovici a realizat costumele.
Mihaileanu, care i-a cunoscut pe apreciatii scenografi în 1992, atunci când a început filmul "Trahir", cooptându-i apoi la urmatoarele sale lungmetraje "Train de vie", "Concertul" si "La sourçe des femmes", ne spunea, într-un interviu, ca cei doi sunt "genii în domeniul lor".
Aceasta caracteristica te determina sa-i abordezi pe Cristian Niculescu si Viorica Petrovici, pentru a afla mai multe lucruri despre munca lor la noul film al lui Mihaileanu, creat într-un satuc marocan populat de vreo 300 de oameni - berberi (populatie hamito-semitica din nordul Africi, potrivit DEX).
Cristian Niculescu, care în 30 de ani de activitate scenografica în cinematografie a lucrat cu multi regizori români si straini, marturiseste ca la productia "La sourçe des femmes" stilul de a filma este de tip documentar. Subiectul are la baza un fapt real din Turcia. Este vorba despre greva femeilor dintr-un satuc musulman, care refuza sa mai faca dragoste cu barbatii lor atâta timp cât ei nu aduc apa. Ele urca zilnic pe munte la izvor, cu galeata, aducând apa pentru familie. E despre conditia femeii, despre viata dificila, dar regizorul pastreaza si în acest film limbajul tragi-comic. Asa e si realitatea în satele din zona.
"E o intentie asumata de a surprinde viata cum este ea. Nu era dificil, caci acei oameni ramasesera parca înghetati în timp. Erau în naturaletea lor. Aveau curent de vreo trei ani si izolati în satul ascuns într-o vale, iar pâna la cea mai accesibila sosea erau 7 kilometri. Puteau ajunge într-o localitate mai civilizata doar pe jos sau pe catâr. Satul ales pentru filmari corespundea în mod miraculos cu locul din scenariu", spune Niculescu, adaugând ca premisa vizuala a filmului era a unui loc ce putea sa fie în Maroc, în Tunisia, în Algeria, în Egipt.
Sarcina principala a celor doi scenografi a constat în documentare: sa cuprinda o sinteza "a elementelor din universul vizual: decoratie, costume, obiecte, obiceiuri etc.".
Ei, care veneau dintr-o alta lume decât cea araba, s-au documentat timp de o saptamâna la Institutul Lumii Arabe din Paris, la muzee, au facut prospectiuni în Maroc, pentru a vedea case, vestimentatii, obiecte - tot ce tinea de munca lor la acest film. Au facut-o "atent si profesionist". Era si un pariu. Au fost socati, la început. Arhitectura li s-a parut primitiva, caci era "expresia posibilitatilor locale".
Au descoperit apoi bogatia "din punct de vedere ornamental si coloristic" a locului, gasind "aceeasi maniera de a face arhitectura populara ca si în România", adaptata mijloacelor existente la fata locului. Si, ca doi profesionisti ce sunt, au continuat cu elemente de creatie personala, pentru a individualiza locul.
Viorica Petrovici, care a facut de-a lungul anilor atât scenografie de film, cât si de teatru, opera sau balet, a afirmat ca la crearea costumelor, ca si a decorului de altfel, s-au folosit elemente ale locului. Ea a stiut cum sa pastreze eleganta caracteristica femeilor de aici, sintetizând-o artistic în film.
