Stefan Iordache a încetat din viata duminica, într-o clinica din Viena, în urma unui stop cardiorespirator. Actorul a fost internat saptamâna trecuta la Spitalul Elias din Bucuresti, de unde a fost transportat, vineri, în Austria.
Ultima sa partenera, Maia Morgenstern, cu care Iordache a jucat în „Ecaterina cea Mare", povesteste ca Sala Mare a Teatrului National era neîncapatoare pentru spectatorii care se înghesuiau sa-l vada. „Facea un rol deosebit cu o energie, un umor si un farmec unice. Pentru mine a fost un imens privilegiu sa joc cu Stefan Iordache si în teatru, si în film. Pierderea sa este pur si simplu ireparabila", a încheiat actrita.
Prietenul sau de o viata Mitica Popescu era extrem de tulburat de moartea colegului sau: „Am avut parte în viata de oameni minunati. Dar Dumnezeu mi-a luat-o pe Poldi (Leopoldina Balanuta, sotia actorului, n.r.) si acum mi l-a luat si pe cel mai bun prieten.
Am ramas singur si singuratatea e foarte grea. Am jucat mult împreuna, în ultimii ani am fost parteneri în comedia «Alex si Morris». Era o bucurie sa fii partenerul lui. Pacat ca acel spectacol nu a fost filmat. L-am iubit mult si-l iubesc în continuare pentru ca nu se poate sa fi disparut cu totul". Prietenul sau, regizorul Serban Marinescu, a declarat pentru Cotidianul ca „filmele facute împreuna vorbesc despre ce a însemnat Stefan pentru mine si eu pentru el. Cuvintele sunt complet goale si de prisos".
Nascut în 1941 la Calafat, Iordache a copilarit în Rahova, cartier pe care îl considera adevarata sa „patrie", Stefan Iordache a dat la 16 ani examen la Medicina, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. În 1959 a intrat la Institut ultimul si l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprita", de Brecht, în care l-a întruchipat pe Hitler.
A debutat în film în 1964 cu rolul titular din filmul „Strainul". Dupa încheierea filmarilor ar fi trebuit sa plece în armata, dar a scapat de ea, pentru ca a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur", la Cluj. Atunci s-a împrietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, ca si-au taiat cu furculita încheietura mâinii stângi si s-au facut frati de cruce: „Aveam vreo 30 de ani si eram prieteni atât de buni încât am hotarât sa ne facem frati de sânge, dupa toate regulile ceremonialului", îsi aminteste astazi Papaiani.
Timp de aproape jumatate de secol a interpretat roluri memorabile în teatru si film: „Glissando", pelicula ce a facut furori în epoca, apoi „Editie speciala", în regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitica?", realizat de Lucian Pintilie, „Hotel de lux", „Concurs", „Noiembrie, ultimul bal", în regia lui Dan Pita, film al carui titlu a fost considerat o prevestire a caderii comunismului, „Cel mai iubit dintre pamânteni", în regia lui Serban Marinescu. În teatru a jucat mult sub bagheta Catalinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita", montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numara Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcarete, Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu, si Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.
Casuta de pamânt, cu prispa, de la Gruiu, oaza sa de liniste, si-a cumparat-o cu onorariul primit pentru rolul din filmul „Glissando". Cu mâna lui a pus acolo porumbul, rosiile, via. Îi placeau oamenii si viata. Si cârciuma, pentru ca, spunea el, la cârciuma se dezleaga limbile si ies la iveala caracterele. Într-o vreme, în special în perioada „Sarpele Rosu", mergea singur la cârciuma, sa stea la o masa, sa priveasca oamenii. La teatru ajungea cu trei ore înainte de spectacol. În cabina juca de unul singur poker american. Ulterior a renuntat la obicei, pentru a repeta rolul înca o data, în minte, înainte sa urce pe scena. Dupa reprezentatie, în drum spre casa, îl mai juca o data. Dupa fiecare rol îsi spunea ca e ultimul, dar nu l-a lasat niciodata sufletul sa-l refuze pe urmatorul. Si niciodata nu s-a plâns de cât este de grea meseria de actor. Recunostea însa cât de tare îl consuma: „De asta se si moare mai de tânar în meseria asta".
Catalina Buzoianu a rememorat spectacolele pe care le-au lucrat împreuna, „Sa-i îmbracam pe cei goi", „Maestrul si Margareta", în care Iordache a avut-o partenera pe Valeria Seciu, „Cerul înstelat deasupra noastra", „Niste tarani", „Fuga" de Bulgakov, unde a reusit un rol extraordinar. „Pe vremuri lucram aproape non-stop împreuna si îi eram si spectator fidel. De pilda, l-am vazut de doua ori în «Titus Andronicus», unde era pur si simplu coplesitor. A fost cel mai corect si mai serios actor cu care am lucrat vreodata. Nu-si batea niciodata joc de ceea ce facea. Venea cu multa vreme înainte de spectacol la teatru, se închidea în cabina si facea exercitii de concentrare pe sistem yoga. În ultima vreme n-am mai lucrat împreuna pentru ca era destul de greu de convins sa intre în noi proiecte. Am aflat doar acum doua zile ca este atât de grav bolnav pentru ca nu lasa nici o clipa sa se vada acest lucru."
Marele actor a fost un exemplu pentru colegii mai tineri. Radu Zetu, actor la Teatrul Mic, unde Stefan Iordache a jucat aproape toata viata, povesteste: „Nea Fane venea cu patru ore înainte de spectacol, intra în cabina si se pregatea de intrarea în scena. Avea tabieturile lui. Mânca mereu o banana si bea o sticla de apa. Dupa spectacol se închidea iar în cabina pentru ca nu stia niciodata daca i-a iesit rolul bine sau nu. Era de o modestie incredibila. Stia sa-si reîncarce bateriile petrecând la un sprit cu prietenii. Si-a iubit nespus sotia, pe Mihaela Tonitza, si singurul sau regret în viata a fost ca nu au avut copii. Se retragea mereu la el acasa, la Gruiu, unde îi placea sa gradinareasca. Mai toti satenii sunt pe acolo finii lui, pe o parte i-a cununat, pe altii i-a botezat. Era un om de o forta uriasa dublata de o mare sensibilitate. Nu a facut niciodata figuratie, nici în viata, nici în teatru. Se poate spune fara sa gresim ca a murit ultimul Actor".
